Se afișează postările cu eticheta scoală. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scoală. Afișați toate postările

joi, 19 octombrie 2017

Potsstadt Krondam, luminos hollywoodian


Treaptă, ce îl privește înapoi pe privitorul de trepte, Brașov, 10.2017
Potsstadt și Krondam du ae f aace cnul uu aelălalt cici, cum s-ar putea gândi mai întâi unii. 


Potstdam, Kronstadt. Nici măcar scuturatul nu schimbă multe în ziua de azi, și aici, ca acolo. 

La câțiva kilometrii la est de Brașov duduie sub curbura Carpaților. Cruste de pământ-adânc de tot, din fericire, la 80 de kilometri sub Carpați, la 100 de kilometri, sau mai mult. Cutremure cu victime sunt excepțiile, așa. Cel puțin de cele mai multe ori. Dar asta e altă poveste. 
ADe data aceasta nu în B. (și totuși cu cerul ochilor lui Dumnezeu):Colonada luptătorilor fără luptători în fața Landtag-ului nou construit în stil vechi, biserica Sf. Nicolae și construcția DDR-istă a Universității de științe aplicate, consacrată demolării. Ce țin de fapt tot de Potsdam
Istorie?
Oh, da.
Brașov (Kronstadt), Potsdam au trecut prin multe. Pot povesti locuitorii lor, locurile lor, fațadele lor, fețele orașului.
Fața orașului vorbește mai multe limbi în B. De exemplu germană. Sau e engleză? Atunci aici, ar fi ultimul lucru.
Pot povesti despre ultimul lucru și despre greutăți.
Despre greutăți noi și vechi, lucrate gata cu hărnicie, sau despre cele, care mai așteaptă încă, grele ca plumbul, să fie ridicate.
Potsdam sau Kronstadt/Brașov? Pentru străini, probabil greu de ghicit. În afară de găurile de gloanțe, care au abia 28 de ani, ce se dau de gol. (Decent în mijloc și sus, în dreapta)
Dar și eleganța, e cunoscută ambelor orașe.
În afară de excepții rare: poze ale cronicarului de oraș, ca până acuma, din Brașov. Fără Photoshop. Și dacă nu marcate altfel, prin excepție, din mâna cronicarului de oraș.
Și ambele poartă în ele un, uneori mai mult, alteori mai puțin, vizibil „B“.
Unul, pe care unii îl văd abia la a doua privire aruncată.
Din locul central, departe timid: Numele românesc al Kronstadt-ului, BRAȘOV, în mijloc, sub micul vârf al muntelui. 
Ca un B al maghiarului Brassó mai ales …
În plus, minoritatea maghiară este în Transilvania mult mai mare decât cea germană diminuată.
Numele maghiar al orașului "Brassó", sub vârful rădăcinii stemei, care aici, pentru a fi sigură, dublu
încoronată. "Corona" nu este pentru o minoritate actuală locală, ci numele istoric al înființări din secolul 13.
Și mai măreț bineînțeles, de măreție margino-carpatină, este românescul B. Cel din Brașov.


Dacă stai mai întâi în fața lui (sau nu, dacă nu obosit de viață: în spate), atunci se ivește, mare-cât-un-Scrabble-pentru-uriași.
Frumusețe îndrăzneață în apropierea literelor, pe muntele Tâmpa, 9. 2017
Noaptea luminează ele, literele românești hollywoodiene B-R-A-Ș-O-V.
Și, ah ce minune, ele duc până în Hollywood-ul estgerman. Chiar dacă pe o cărare îngustă, ca o bară.
Voilà:
Inscripția Brașovului din spate. Și în plus (sus, în mijloc): Brașov/Kronstadt salută Potsdam-ul! Și Babelsberg-ul SV 03. (Găsit așa, se înțelege.)  
Gol! Următorul `B´ ascuns în magie.
De altfel, Babelsberg, vechia lanternă-de-film, aparține de orașul Potsdam.
(Cu SV 03 sau fără.)
Așa de mult este un oraș al filmului, micul Babelsberg, că are un liceu de film.
O raritate, ce trimite tineri oameni de film chiar și până în Brașov.
… Observarea orașului, cum strălucește acesta în vacanța de vară. Dar și observarea observatoarei de oraș.
Cronicarul de oraș și echipa de filmare Maximilian, Nils, Thomas B de la liceul de film din Potstdam, iulie 2017. În fața puținelor case care au supraviețuit incendiului din 1689.. Foto: Ingeborg Szöllösi 
Care așa devine observatoarea observatorilor observatoarei de oraș, dacă vrea sau nu.
E egal cât de însorită este ziua: ochii de birou înguști primesc gratis o doză extra de lumină.
Și de ce cară bărbați tineri stative, blende foto și camere din Potsdam-Babelsberg la Brașov?
De pe muntele cetății străjerilor până jos la Bastionul Graft, în sus la Turnul Alb, de ce?
(A se observa săracul bărbat, ultimul, purtat de cablu.)
Iar apoi chiar și în lanțuri uneori, sau cablu-lanțuri.
Motivați de forțe nemiloase?
La filmări pe Dealul Cetății. Unde nu e un castel, ci o fortificație a străjerilor. Zidurile ei înalte au fost martorii momentelor întunecate din istoria Brașovului. Și așteaptă de ani, să fie folosite și timpuri mai bune.
Totuși, necruțător. Dacă istoria ar putea relumina, atunci străzi, locuri, fețele orașului ar străluci. Plină de pictură a luminii de alt fel. Înspăimântător. Rece ca moarte, nou de vechi, roșu de jar. Vechi de 70. 80 de ani în Potsdam, încă nu de 30 de ani, în Brașov. Sau urme și mai înfiorătoare: urme însângerate de acum 300, 400 de ani duceau prin Transilvania, în totalitate fără un Vlad Dracul nemort. Trasul în țeapă drept pedeapsă, se mai practică până departe în secolul 17, capetele expuse apoi în țeapă, vizibile pentru toată lumea. La cetatea străjerilor de pe Dealul Cetății, la porțile orașului, în piață. În locuri centrale, unde unei echipe de filmare îi place să filmeze.
SAșa este așadar. Așa se potrivesc, când în sfârșit ochii sunt pregătiți și deschiși și microfoanele sunt pregătite și deschise, multe umbre, fețelor orașului.
Ce poate ajuta pentru a suporta asta? Mda. A vorbi. A lumina. A mângâia un amestec de promenadă. (Oricum, în Brașov, un bot de câine poate fi din nou simpatic pentru familie, așa ca în Babelsberg. Cei mai mulți câini maidanezi au dispărut fără sânge de pe străzi. Cel puțin aici.)
Niciun cameraman pe partea cu banca, ci un trecător propietarde-câine. Pentru câteva minute deci, pe promenada După Ziduri, o familie după servici cu un câine de promenadă și animal pentru cameră. Aproximativ așa vorbește graffiti-ul verde ca iarba, deasupra capului de câine. 
Și așadar, cel mai important motiv pentru venirea cameramanilor?
Stă înalt cât casa în Potsdam printre vile și garduri de fier. Înalt cât casa, vrednic, luminos ca și cărămida. Și trimite anual un scriitor, o scriitoare, în Europa de Est, într-un oraș cu istorie, cultură și fețe și cu o mică minoritate germană.
Președintele Smaczny al Forumului Cultural pentru Europa de Est. Odinioară director de școală într-o altă școală, lângă sfântul coloanelor al liceului german Honterus, cu umor de pălărie, 10 2017
Așa, cum chiar anul acesta la Brașov.
Unde există uriași, bineînțeles numai după spusele legendelor.
Sau… stai. Cerule, ajut …
----
Filmul însă, a reușit cumva să treacă peste Carpați. Și își are premiera diseară, în Potsdam.

Teilen

duminică, 1 octombrie 2017

Desenează un semn


Te rog desenează-mi un semn, spun eu, cum spunea un mic prinț odată „ te rog desenează-mi o oaie“. Și aștept, aștept în vechiul centru al orașului, lângă Biserica Neagră
Nu este numită neagră pentru că trebuie să aștepți până te-nnegrești. Se numește așa de când focul, marele incendiu de acum aproape 330 de ani, pe care l-au provocat Habsburgii. Iar chiar dacă ultima renovare a spălat ultimele urme de funingine; într-unele locuri, pe unele porți laterale, se mai arată.
Nu, albă ca oița, ca multe alte biserici, nu este Biserica Neagră
Și aștept mult? Nu știu. Altfel freamătă fântânile, altfel curge timpul aici.
Un prim copac, brusc, fără frunze.
Gerul mușcă spre dimineață.
Septembrie, deja trecut din nou.. 
Atunci: linii sus. Ce vor să deseneze, oaie nor? Cruce de pe foaia de vot? Un V, un X, un U peste biserica evanghelică a zilelor bisericii în România ortodoxă? 
Sau... Pești, doi, pur și simplu sărutând cu gurile ascuțite?
Un fluture? Înger fără cap?
Nu. Iertare. Capul de înger așteaptă, cu ce optimist, deja, pe următoarea poartă laterală. 
Chiar peste drum de …
… celelalte semne, complicate.
Unde așadar, ce, încotro? Nu știe deja micul prinț, că poate fi chibzuit, să nu știi totul chiar atât de precis cu ochii?
Semne ale muncii, au existat iar și iar, în orice caz. Și cum se întâmplă, miles to walk, cu zile și ore înainte de termen, înainte de sărbătoare. Munți de nisip, camioane de pietriș în curtea bisericii-școlii deschisă, huruit, scârțâit, turnat, în mijlocul pauzei mari.
Și vopsit, în grabă. Nu linii stradale potemkiniane din lemn și culoare până încolo la fructele de piață, ca acum 30 de ani pentru Conducător. Dar în afară de pietrișul nou, există lângă biserică un cort festiv, bineînțeles.
Și înainte, vânătoare de pensule, după semne de graffiti.
Însă ceva … supraviețuiește.
Chiar lângă peretele bisericii.
Binecuvântat din cele mai înalte locuri.
Total revelator.
Așa cum, așa des, muzică. Chiar aici, în acest oraș.
O "misă de Brașov" , auzită, trăită, nu numai în, dar și în fața Bisericii Negre, în seara premierii, pe 30 septembrie. „Credo unum deum”, scrisă de cinci compozitori de religii și din locuri diferite. Și de data aceasta odată fără munți, fără muzică de fanfară, o piesă de Transilvania foarte contemporană și impresionantă. La fel ca cei mulți muzicieni participanți.

Și dincolo, unde arată el mereu, lungul braț al lui Honterus, cel la fel de sărbătorit-reformă?
Acolo nu este o biserică, ci o școală. Și asta, un semn. Care, dacă foarte interpretat, ar arunca în aer acest vis-semn-mic-prinț. 
Și acolo, în orice caz, unde arată mâneca: în sala festivă a liceului Honterus, acolo se ia mâine rămas bun de la cronicarul orașului. De auzit și de văzut, în cuvânt și imagine dar și prin arta radioului. Potrivit școlii, la o oră a prânzului, din timpul școlii, dar deschis pentru oricine. Așa scrie și aici, sau în spate, aici.
Teilen