Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările

joi, 19 octombrie 2017

Potsstadt Krondam, luminos hollywoodian


Treaptă, ce îl privește înapoi pe privitorul de trepte, Brașov, 10.2017
Potsstadt și Krondam du ae f aace cnul uu aelălalt cici, cum s-ar putea gândi mai întâi unii. 


Potstdam, Kronstadt. Nici măcar scuturatul nu schimbă multe în ziua de azi, și aici, ca acolo. 

La câțiva kilometrii la est de Brașov duduie sub curbura Carpaților. Cruste de pământ-adânc de tot, din fericire, la 80 de kilometri sub Carpați, la 100 de kilometri, sau mai mult. Cutremure cu victime sunt excepțiile, așa. Cel puțin de cele mai multe ori. Dar asta e altă poveste. 
ADe data aceasta nu în B. (și totuși cu cerul ochilor lui Dumnezeu):Colonada luptătorilor fără luptători în fața Landtag-ului nou construit în stil vechi, biserica Sf. Nicolae și construcția DDR-istă a Universității de științe aplicate, consacrată demolării. Ce țin de fapt tot de Potsdam
Istorie?
Oh, da.
Brașov (Kronstadt), Potsdam au trecut prin multe. Pot povesti locuitorii lor, locurile lor, fațadele lor, fețele orașului.
Fața orașului vorbește mai multe limbi în B. De exemplu germană. Sau e engleză? Atunci aici, ar fi ultimul lucru.
Pot povesti despre ultimul lucru și despre greutăți.
Despre greutăți noi și vechi, lucrate gata cu hărnicie, sau despre cele, care mai așteaptă încă, grele ca plumbul, să fie ridicate.
Potsdam sau Kronstadt/Brașov? Pentru străini, probabil greu de ghicit. În afară de găurile de gloanțe, care au abia 28 de ani, ce se dau de gol. (Decent în mijloc și sus, în dreapta)
Dar și eleganța, e cunoscută ambelor orașe.
În afară de excepții rare: poze ale cronicarului de oraș, ca până acuma, din Brașov. Fără Photoshop. Și dacă nu marcate altfel, prin excepție, din mâna cronicarului de oraș.
Și ambele poartă în ele un, uneori mai mult, alteori mai puțin, vizibil „B“.
Unul, pe care unii îl văd abia la a doua privire aruncată.
Din locul central, departe timid: Numele românesc al Kronstadt-ului, BRAȘOV, în mijloc, sub micul vârf al muntelui. 
Ca un B al maghiarului Brassó mai ales …
În plus, minoritatea maghiară este în Transilvania mult mai mare decât cea germană diminuată.
Numele maghiar al orașului "Brassó", sub vârful rădăcinii stemei, care aici, pentru a fi sigură, dublu
încoronată. "Corona" nu este pentru o minoritate actuală locală, ci numele istoric al înființări din secolul 13.
Și mai măreț bineînțeles, de măreție margino-carpatină, este românescul B. Cel din Brașov.


Dacă stai mai întâi în fața lui (sau nu, dacă nu obosit de viață: în spate), atunci se ivește, mare-cât-un-Scrabble-pentru-uriași.
Frumusețe îndrăzneață în apropierea literelor, pe muntele Tâmpa, 9. 2017
Noaptea luminează ele, literele românești hollywoodiene B-R-A-Ș-O-V.
Și, ah ce minune, ele duc până în Hollywood-ul estgerman. Chiar dacă pe o cărare îngustă, ca o bară.
Voilà:
Inscripția Brașovului din spate. Și în plus (sus, în mijloc): Brașov/Kronstadt salută Potsdam-ul! Și Babelsberg-ul SV 03. (Găsit așa, se înțelege.)  
Gol! Următorul `B´ ascuns în magie.
De altfel, Babelsberg, vechia lanternă-de-film, aparține de orașul Potsdam.
(Cu SV 03 sau fără.)
Așa de mult este un oraș al filmului, micul Babelsberg, că are un liceu de film.
O raritate, ce trimite tineri oameni de film chiar și până în Brașov.
… Observarea orașului, cum strălucește acesta în vacanța de vară. Dar și observarea observatoarei de oraș.
Cronicarul de oraș și echipa de filmare Maximilian, Nils, Thomas B de la liceul de film din Potstdam, iulie 2017. În fața puținelor case care au supraviețuit incendiului din 1689.. Foto: Ingeborg Szöllösi 
Care așa devine observatoarea observatorilor observatoarei de oraș, dacă vrea sau nu.
E egal cât de însorită este ziua: ochii de birou înguști primesc gratis o doză extra de lumină.
Și de ce cară bărbați tineri stative, blende foto și camere din Potsdam-Babelsberg la Brașov?
De pe muntele cetății străjerilor până jos la Bastionul Graft, în sus la Turnul Alb, de ce?
(A se observa săracul bărbat, ultimul, purtat de cablu.)
Iar apoi chiar și în lanțuri uneori, sau cablu-lanțuri.
Motivați de forțe nemiloase?
La filmări pe Dealul Cetății. Unde nu e un castel, ci o fortificație a străjerilor. Zidurile ei înalte au fost martorii momentelor întunecate din istoria Brașovului. Și așteaptă de ani, să fie folosite și timpuri mai bune.
Totuși, necruțător. Dacă istoria ar putea relumina, atunci străzi, locuri, fețele orașului ar străluci. Plină de pictură a luminii de alt fel. Înspăimântător. Rece ca moarte, nou de vechi, roșu de jar. Vechi de 70. 80 de ani în Potsdam, încă nu de 30 de ani, în Brașov. Sau urme și mai înfiorătoare: urme însângerate de acum 300, 400 de ani duceau prin Transilvania, în totalitate fără un Vlad Dracul nemort. Trasul în țeapă drept pedeapsă, se mai practică până departe în secolul 17, capetele expuse apoi în țeapă, vizibile pentru toată lumea. La cetatea străjerilor de pe Dealul Cetății, la porțile orașului, în piață. În locuri centrale, unde unei echipe de filmare îi place să filmeze.
SAșa este așadar. Așa se potrivesc, când în sfârșit ochii sunt pregătiți și deschiși și microfoanele sunt pregătite și deschise, multe umbre, fețelor orașului.
Ce poate ajuta pentru a suporta asta? Mda. A vorbi. A lumina. A mângâia un amestec de promenadă. (Oricum, în Brașov, un bot de câine poate fi din nou simpatic pentru familie, așa ca în Babelsberg. Cei mai mulți câini maidanezi au dispărut fără sânge de pe străzi. Cel puțin aici.)
Niciun cameraman pe partea cu banca, ci un trecător propietarde-câine. Pentru câteva minute deci, pe promenada După Ziduri, o familie după servici cu un câine de promenadă și animal pentru cameră. Aproximativ așa vorbește graffiti-ul verde ca iarba, deasupra capului de câine. 
Și așadar, cel mai important motiv pentru venirea cameramanilor?
Stă înalt cât casa în Potsdam printre vile și garduri de fier. Înalt cât casa, vrednic, luminos ca și cărămida. Și trimite anual un scriitor, o scriitoare, în Europa de Est, într-un oraș cu istorie, cultură și fețe și cu o mică minoritate germană.
Președintele Smaczny al Forumului Cultural pentru Europa de Est. Odinioară director de școală într-o altă școală, lângă sfântul coloanelor al liceului german Honterus, cu umor de pălărie, 10 2017
Așa, cum chiar anul acesta la Brașov.
Unde există uriași, bineînțeles numai după spusele legendelor.
Sau… stai. Cerule, ajut …
----
Filmul însă, a reușit cumva să treacă peste Carpați. Și își are premiera diseară, în Potsdam.

Teilen

duminică, 10 septembrie 2017

N rucsac adevăr, înalt ca norii


Ah, orașul și toate împrejurimile lui pline de istorie și legende și mituri. Numele vor să povestească negreșit, se întind, ridică mâna și strigă ca elevii plini de zel, imediat ce sunt citite și privite. Kronstadt. Siebenbürgen, Erdély, Transilvania. Cel puțin, vor să povestească despre regi, cetăți, procese, despre pomi, păduri, despre înălțimi de uriași și adâncuri de rădăcini, despre înainte și în spate. Și doar cu o mică privire aici, împrejur și pretutindeni, în afară arată mult mai multe.
Nișă de tragere a bisericii fortificate din Prejmer - Unesco, în apropiere de Brașov, cea care printre cetățile impresionante din Transilvania iese remarcabil în evidență
Ce bine, că există unii, care privesc în afară, supraveghează profesional.
Și astfel de – extratereștrii? Soldați? Nu, oamenii de la televiziune – au pornit pe un drum lung în vară, din vestul Germaniei spre Transilvania. Privesc, așa spune titlul seriilor de reportaje, joviali, înspre lume: peste ceea ce văd, sau cel puțin, peste ceea ce arată, se ridică drapelul: minunat (Wunderschön). Mulțumiri, WDR; pentru curajul înspre ochelarii albaștri ca cerul. Mulțumiri cu un pont de difuzare: azi, duminică, 10.09., ora 20:15 (ora WDR), sau în reluare, dimineața devreme și la prânz în data de 17 septembrie, sau online: "Geheimnisvolles Siebenbürgen  -  Reise in eine andere Zeit" (Transilvania plină de secrete – călătorie în alt timp).
În plus, un mini-making-of a ceea ce s-a filmat în Brașov:
Cu, de exemplu, smerenie disciplinată în fața luminii soarelui și a camerei de filmat. (Și față de cei ce construiesc măști pentur poze.)
Cu interes pentru munții din apropiere și casele istorice. 
Lângă Biserica Neagră: Oamenii de la televiziune, arhivarul. Și: Honterus, în stânga. El stă anul acesta pe un piedestal deosebit, de sărbătoare. În curând va fi timpul.
Interes pentru învățături vechi dar și pentru învățători. 
Focusul este asupra Pieței Brașovului: vechea Casă a Sfatului, care este astăzi muzeul de istorie și porumbei și turnul catedralei ortodoxe
Cu dorința pentru împământenire și pentru zbor la înălțime.  
Dar și cu uimire, de exemplu față de archivarul T.S., al cărui discurs, jovial, despre Brașov, reușește să curgă mai repede decât ar putea un regizor sau un moderator să îl îmblânzească. 
...Și apoi „Minunata" - figură Stefan Pinnow și figura Forumului Demokrat German din Brașov - Thomas Șindilariu
La toate acestea, rucsacul de pe umeri nu este niciodată uitat. „Minunat" apare acest rucsac de un roșu strident în reportaj, mai des decât un nor oaie pe un cer minunat. Și pe lângă cel care-l poartă, are și el fani: pentru că poate fi câștigat și pentru că este într-un fel o figură de televiziune.
 
Adevăratul fan însă, îi onorează și pe cei din spatele camerei de filmat. În cele din urmă, ei sunt cei ce cară aparatele, care prind imaginile în rucsaci și mai mari, prin țară. Și prind cu ele adevărul adânc ca rădăcinile și înalt ca norii. Uneori.  
Aleluia înalt ca norii în biserica fortificată din Prejmer
Teilen

joi, 1 iunie 2017

Unele gem, rătăcesc, urlă


Cu siguranță trebuie căutat puțin. Nu fiecare stradă are o casă cu cicatrici adânci. Și nici pe departe nu se desfășoară pe fiecare dintre ele, case istorice balansând pe pavajul cocoșat, îmbietor la călcat și înghesuit. În centru, da, unde este cazat un cronicar al orașului, în apropierea munților verzi, a zidurilor orașului și a turnurilor, construcțiile sunt pitorești. Însă părțile mai mari ale orașului stau mai în nord, mai în vest, mai în est, mai întinse, blocuri de beton, peste tot unde nu pot fi oprite de Paznicii Munții Carpați.
 

Locuitorii unui oraș nu mic, ci mare , trebuie să locuiască undeva: în ciuda scăderii masive, sunt încă mai mulți decât un sfert de milion.
Și printre ei, umbre, scrijelituri, rupturi. 


Chiar și un cotidian berlinez (cu mult înainte de cronicarii orașului) al anilor ´80 și ´90 era căptușit cu ziduri cicatrizate. Gri în gri, înalte cât blocurile de nefamiliști. Urme de gloanțe dedesubt, întunecate, tocite de ani mulți. Destul de numeroase pentru momente din copilărie tulburi dar și pentru unele mai senine. Real și totuși culise, carte de istorie din piatră și tencuială răsfoită. Imagini ale unei lumi de război mondial dispărute, crezută învinsă, de mult. Simțită mult mai mult decât la jumătate de secol distanță.


Și în orașul de la poalele Carpaților? Puținele ziduri cicatrizate brutal, și aici pagini dintr-o carte de istorie? Totuși, da. Și cine le citește? Această istorie sângeroasă este veche doar de 27 de ani. (Vârsta potrivită, considerată odată, undeva, de unii decadenți, pentru a înceta din viață tineri, ca rockstar-urile, nemuritori.)

Aici, în România, și în Brașov, în zilele de decembrie din 1989, și-au pierdut indiferent de vârstă, mulți viața. În împușcături ce nu au fost cu adevărat soluționate, între protestatari, armată și securitate, între Gardiști și Teroriști, chiar și după fuga și moartea lui Ceaușescu.


Chiar cu doi ani înainte au îndrăznit muncitorii să se revolte. Ce excepție în România timorată prin suferință grea sub Conducătorul delirant. „Dacă murim de foame, de frig sau împușcați”, ar fi fost scris pe un zid la revolta din Brașov, „ne este totuna.” 

Dacă zidurile ar putea șopti, icni, urla, cu siguranță ar face-o multe. Aici, sau cu totul altundeva în lume.

Și să râdă. Sau ceva asemănător. Isterice? Unele nici măcar atât. Fataliste. Obosite. Pierdute. Ca zidurile în Kabul, ieri, care mai stau în picioare, lângă praf și sânge. Kabul? Atât ded apropiat munților ca Brașov. Numărul de locuitori ca în Berlin. Propabil în creștere.

Și acum al 4-lea, al 5-lea, al 6-lea atac anul acesta? De data aceasta sunt 90 de morți, 400 de răniți, sau mai mulți. Devine difuz, amalgamul de știri trebuie, deja câteva ore mai târziu, să treacă încet mai departe. În urmă rămân zidurile. Care încă nu sunt praf, încă nu sunt un schelet din tablă și beton. Urme de gloanțe? Aproape numai un gâdilat. Teroriști? Cratere de după explozii? O pălărie veche, haha, o zăpadă de mâine.
Teilen

sâmbătă, 20 mai 2017

Spun acoperișurile


Vocile acoperișurilor (1)



Viteze sunt acoperișurile. Viteze, compuse dintr-o multitudine de sute de șindrile mici – așa de vechi și apăsate una într-alta încât uneori, câte un acoperiș vrea să se îndoaie ca un spate obosit. Și totuși rezistă, de mult, de mult, din Evul Mediu, din timpul de după marele incendiu al orașului sau din timpul întemeierii. Peste pereți tociți sau proaspăt pastelați. Deseori, peste placa de protejare a monumentului istoric. Nu rareori, peste ferestre oarbe.


Blănuri de zăpadă sfidează acoperișurile, luni de îngheț, lungi, până în primăvară. Apoi schimbul grabnic de ploaie-soare. Și săptămânile caniculei în vară. Cu ele, păsări, depinde de sezon, și clopote de biserică, perseverente, chiar și sâmbăta după-amiază.

Și deseori cu ele, sau dedesubt, placa de protejare a amonumentului istoric: modestă, rânduită, numeroasă, în mod cert probabil trecută cu vederea, ca acei copii din orfelinat care au calificative bune.

Și alte voci se aud de sub acoperișuri. Care… multe… care…


Multilingvism? Cunoscut de acoperișuri de secole, înainte de existența cuvântului.


Teilen