Te rog desenează-mi un semn, spun eu, cum spunea un mic prinț odată „ te rog desenează-mi o oaie“. Și aștept, aștept în vechiul centru al orașului, lângă Biserica Neagră.
Nu este numită neagră pentru că trebuie să aștepți până te-nnegrești. Se numește așa de când focul, marele incendiu de acum aproape 330 de ani, pe care l-au provocat Habsburgii. Iar chiar dacă ultima renovare a spălat ultimele urme de funingine; într-unele locuri, pe unele porți laterale, se mai arată.
Nu, albă ca oița, ca multe alte biserici, nu este Biserica Neagră.
Și aștept mult? Nu știu. Altfel freamătă fântânile, altfel curge timpul aici.
Un prim copac, brusc, fără frunze.
Gerul mușcă spre dimineață.
Atunci: linii sus. Ce vor să deseneze, oaie nor? Cruce de pe foaia de vot? Un V, un X, un U peste biserica evanghelică a zilelor bisericii în România ortodoxă?
Sau... Pești, doi, pur și simplu sărutând cu gurile ascuțite?
Un fluture? Înger fără cap?
Nu. Iertare. Capul de înger așteaptă, cu ce optimist, deja, pe următoarea poartă laterală.
Chiar peste drum de …
… celelalte semne, complicate.
Unde așadar, ce, încotro? Nu știe deja micul prinț, că poate fi chibzuit, să nu știi totul chiar atât de precis cu ochii?
Semne ale muncii, au existat iar și iar, în orice caz. Și cum se întâmplă, miles to walk, cu zile și ore înainte de termen, înainte de sărbătoare. Munți de nisip, camioane de pietriș în curtea bisericii-școlii deschisă, huruit, scârțâit, turnat, în mijlocul pauzei mari.
Și vopsit, în grabă. Nu linii stradale potemkiniane din lemn și culoare până încolo la fructele de piață, ca acum 30 de ani pentru Conducător. Dar în afară de pietrișul nou, există lângă biserică un cort festiv, bineînțeles.
Și înainte, vânătoare de pensule, după semne de graffiti.
Însă ceva … supraviețuiește.
Chiar lângă peretele bisericii.
Binecuvântat din cele mai înalte locuri.
Total revelator.
Așa cum, așa des, muzică. Chiar aici, în acest oraș.
O "misă de Brașov" , auzită, trăită, nu numai în, dar și în fața Bisericii Negre, în seara premierii, pe 30 septembrie. „Credo unum deum”, scrisă de cinci compozitori de religii și din locuri diferite. Și de data aceasta odată fără munți, fără muzică de fanfară, o piesă de Transilvania foarte contemporană și impresionantă. La fel ca cei mulți muzicieni participanți.
Și dincolo, unde arată el mereu, lungul braț al lui Honterus, cel la fel de sărbătorit-reformă?
Acolo nu este o biserică, ci o școală. Și asta, un semn. Care, dacă foarte interpretat, ar arunca în aer acest vis-semn-mic-prinț.
Și acolo, în orice caz, unde arată mâneca: în sala festivă a liceului Honterus, acolo se ia mâine rămas bun de la cronicarul orașului. De auzit și de văzut, în cuvânt și imagine dar și prin arta radioului. Potrivit școlii, la o oră a prânzului, din timpul școlii, dar deschis pentru oricine. Așa scrie și aici, sau în spate, aici.
A ajuns în sfârșit, nu numai în Brașov, dar și în România?
Întuneric în spatele pădurilor. Iarna așteaptă deja. Și poezia. (Sau poezioara? Și uneori, oricum, trebuie să ne uităm cu atenție într-acolo.)
O să auzim și texte despre Brașov, doar cele mai poetice, cernute, periate, altfel legate. Și mai multe. Și muzică. Mă bucur. Salut, Dactăr Nicu, mulțumesc* și pe vineri.
*Și Petra A. Brienne of Tarth, mulțumesc, fără arta traducerilor tale nu ar putea zbura acest dragon. Cea cu ochelarii de soare nu poate nici măcar să pronunțe R-ul plin.
Furtunile aleargă după zilele caniculare ca niște
câini ajunși sălbatici. Huruie, latră, înalte-n stâncă. Apucă aerul cu nasuri
umede. Încet. Tare. Furioase între acoperișuri și munți. Întunecoase ca frica
nopții, brusc, luminoase ca lumina lunii, brusc, iar și iar.
Dar câte-o haită de câini ai furtunii
pare... dresată. Dresată poate de uriașii, care conform legendelor, au trăit
mult înaintea României în Transilvania și care din când în când, mai luau câte
unul dintre primii coloniști sași în buzunarele de la șorțuri și săreau cu ei
de la munte la munte, în tipuri străvechi.
Detaliu de pe instalația de sticlă de Agata Secelean: "Rain Calling, Romanian Ritual", expusă în Bistro de l´Arte 7 / 2017
Iar Cerberii uriașilor,
îmblânziți, se-nfurie și latră atunci, când deranjează ceva mai puțin. Foarte
devreme, dimineața, când totul mai este negru și mai târziu gri, când somnul
orașului mai este adânc, prea adânc, pentru a deosebi între vuiet și sperieți,
vis și realitate.
Chiar așa a fost mai multe
zile la rând. Furtună, mereu între noapte și soare, între ora 2,3,4,5. Uriașii-
cine știe, poate pentru a aduna pentru viitoare vacanțe mari? – trebuie că au
mai căutat-o odată, pădurea, că l-au m-ai căutat odată, cerul. L-au spălat,
l-au călcat și l-au pieptănat cu hărnicie de sas, au împodobit zilele cu șaluri
albe, verzi, albastre din cea mai glorioasă vară. (Numai rareori și cu voal din
nori, pentru cei timizi de sub munți.) Și noaptea, atât de târziu, că era deja
devreme din nou, au dat drumul abundent la câinii uriași, ai furtunii, ai lor.
Cine știe, poate, pentru a păzi nori de oițe dezrădăcinate.
Și unul...
Spectacol de teatru (română și germană) elevi brașoveni, Centrul Cultural Reduta 6/2017
sau altul....
Vitrină la expoziția istorică de jucării, Casa Mureșenilor, 5 / 2017
Postări
