Se afișează postările cu eticheta pereți. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pereți. Afișați toate postările

joi, 19 octombrie 2017

Potsstadt Krondam, luminos hollywoodian


Treaptă, ce îl privește înapoi pe privitorul de trepte, Brașov, 10.2017
Potsstadt și Krondam du ae f aace cnul uu aelălalt cici, cum s-ar putea gândi mai întâi unii. 


Potstdam, Kronstadt. Nici măcar scuturatul nu schimbă multe în ziua de azi, și aici, ca acolo. 

La câțiva kilometrii la est de Brașov duduie sub curbura Carpaților. Cruste de pământ-adânc de tot, din fericire, la 80 de kilometri sub Carpați, la 100 de kilometri, sau mai mult. Cutremure cu victime sunt excepțiile, așa. Cel puțin de cele mai multe ori. Dar asta e altă poveste. 
ADe data aceasta nu în B. (și totuși cu cerul ochilor lui Dumnezeu):Colonada luptătorilor fără luptători în fața Landtag-ului nou construit în stil vechi, biserica Sf. Nicolae și construcția DDR-istă a Universității de științe aplicate, consacrată demolării. Ce țin de fapt tot de Potsdam
Istorie?
Oh, da.
Brașov (Kronstadt), Potsdam au trecut prin multe. Pot povesti locuitorii lor, locurile lor, fațadele lor, fețele orașului.
Fața orașului vorbește mai multe limbi în B. De exemplu germană. Sau e engleză? Atunci aici, ar fi ultimul lucru.
Pot povesti despre ultimul lucru și despre greutăți.
Despre greutăți noi și vechi, lucrate gata cu hărnicie, sau despre cele, care mai așteaptă încă, grele ca plumbul, să fie ridicate.
Potsdam sau Kronstadt/Brașov? Pentru străini, probabil greu de ghicit. În afară de găurile de gloanțe, care au abia 28 de ani, ce se dau de gol. (Decent în mijloc și sus, în dreapta)
Dar și eleganța, e cunoscută ambelor orașe.
În afară de excepții rare: poze ale cronicarului de oraș, ca până acuma, din Brașov. Fără Photoshop. Și dacă nu marcate altfel, prin excepție, din mâna cronicarului de oraș.
Și ambele poartă în ele un, uneori mai mult, alteori mai puțin, vizibil „B“.
Unul, pe care unii îl văd abia la a doua privire aruncată.
Din locul central, departe timid: Numele românesc al Kronstadt-ului, BRAȘOV, în mijloc, sub micul vârf al muntelui. 
Ca un B al maghiarului Brassó mai ales …
În plus, minoritatea maghiară este în Transilvania mult mai mare decât cea germană diminuată.
Numele maghiar al orașului "Brassó", sub vârful rădăcinii stemei, care aici, pentru a fi sigură, dublu
încoronată. "Corona" nu este pentru o minoritate actuală locală, ci numele istoric al înființări din secolul 13.
Și mai măreț bineînțeles, de măreție margino-carpatină, este românescul B. Cel din Brașov.


Dacă stai mai întâi în fața lui (sau nu, dacă nu obosit de viață: în spate), atunci se ivește, mare-cât-un-Scrabble-pentru-uriași.
Frumusețe îndrăzneață în apropierea literelor, pe muntele Tâmpa, 9. 2017
Noaptea luminează ele, literele românești hollywoodiene B-R-A-Ș-O-V.
Și, ah ce minune, ele duc până în Hollywood-ul estgerman. Chiar dacă pe o cărare îngustă, ca o bară.
Voilà:
Inscripția Brașovului din spate. Și în plus (sus, în mijloc): Brașov/Kronstadt salută Potsdam-ul! Și Babelsberg-ul SV 03. (Găsit așa, se înțelege.)  
Gol! Următorul `B´ ascuns în magie.
De altfel, Babelsberg, vechia lanternă-de-film, aparține de orașul Potsdam.
(Cu SV 03 sau fără.)
Așa de mult este un oraș al filmului, micul Babelsberg, că are un liceu de film.
O raritate, ce trimite tineri oameni de film chiar și până în Brașov.
… Observarea orașului, cum strălucește acesta în vacanța de vară. Dar și observarea observatoarei de oraș.
Cronicarul de oraș și echipa de filmare Maximilian, Nils, Thomas B de la liceul de film din Potstdam, iulie 2017. În fața puținelor case care au supraviețuit incendiului din 1689.. Foto: Ingeborg Szöllösi 
Care așa devine observatoarea observatorilor observatoarei de oraș, dacă vrea sau nu.
E egal cât de însorită este ziua: ochii de birou înguști primesc gratis o doză extra de lumină.
Și de ce cară bărbați tineri stative, blende foto și camere din Potsdam-Babelsberg la Brașov?
De pe muntele cetății străjerilor până jos la Bastionul Graft, în sus la Turnul Alb, de ce?
(A se observa săracul bărbat, ultimul, purtat de cablu.)
Iar apoi chiar și în lanțuri uneori, sau cablu-lanțuri.
Motivați de forțe nemiloase?
La filmări pe Dealul Cetății. Unde nu e un castel, ci o fortificație a străjerilor. Zidurile ei înalte au fost martorii momentelor întunecate din istoria Brașovului. Și așteaptă de ani, să fie folosite și timpuri mai bune.
Totuși, necruțător. Dacă istoria ar putea relumina, atunci străzi, locuri, fețele orașului ar străluci. Plină de pictură a luminii de alt fel. Înspăimântător. Rece ca moarte, nou de vechi, roșu de jar. Vechi de 70. 80 de ani în Potsdam, încă nu de 30 de ani, în Brașov. Sau urme și mai înfiorătoare: urme însângerate de acum 300, 400 de ani duceau prin Transilvania, în totalitate fără un Vlad Dracul nemort. Trasul în țeapă drept pedeapsă, se mai practică până departe în secolul 17, capetele expuse apoi în țeapă, vizibile pentru toată lumea. La cetatea străjerilor de pe Dealul Cetății, la porțile orașului, în piață. În locuri centrale, unde unei echipe de filmare îi place să filmeze.
SAșa este așadar. Așa se potrivesc, când în sfârșit ochii sunt pregătiți și deschiși și microfoanele sunt pregătite și deschise, multe umbre, fețelor orașului.
Ce poate ajuta pentru a suporta asta? Mda. A vorbi. A lumina. A mângâia un amestec de promenadă. (Oricum, în Brașov, un bot de câine poate fi din nou simpatic pentru familie, așa ca în Babelsberg. Cei mai mulți câini maidanezi au dispărut fără sânge de pe străzi. Cel puțin aici.)
Niciun cameraman pe partea cu banca, ci un trecător propietarde-câine. Pentru câteva minute deci, pe promenada După Ziduri, o familie după servici cu un câine de promenadă și animal pentru cameră. Aproximativ așa vorbește graffiti-ul verde ca iarba, deasupra capului de câine. 
Și așadar, cel mai important motiv pentru venirea cameramanilor?
Stă înalt cât casa în Potsdam printre vile și garduri de fier. Înalt cât casa, vrednic, luminos ca și cărămida. Și trimite anual un scriitor, o scriitoare, în Europa de Est, într-un oraș cu istorie, cultură și fețe și cu o mică minoritate germană.
Președintele Smaczny al Forumului Cultural pentru Europa de Est. Odinioară director de școală într-o altă școală, lângă sfântul coloanelor al liceului german Honterus, cu umor de pălărie, 10 2017
Așa, cum chiar anul acesta la Brașov.
Unde există uriași, bineînțeles numai după spusele legendelor.
Sau… stai. Cerule, ajut …
----
Filmul însă, a reușit cumva să treacă peste Carpați. Și își are premiera diseară, în Potsdam.

Teilen

miercuri, 12 iulie 2017

Cei fericiți și cei uitați


Uituci mai suntem. Nu numai la căldura atottopitoare. Nu numai când suntem bătrâni, sau demenți și avem voie, din punct de vedere instituțional, să devenim mai slabi. Nici măcar numai în ceea ce privește știrile proaste, amalgamul de știri ca niște trenuri-rapid, ponosite, rurginite, care huruie mai departe de la proteste la foamete, la foc, la bombă, la noi miniștrii, la hotărâri greșite, mai departe, mai departe. Uităm, câte mai sunt încă de făcut. Uităm, cât de des ne-am spus, că nu ar trebui să uităm: de exemplu, ce frumos este, atunci când ceva funcționează. Cap, picioare, asigurare medicală, statul tată. Iar și iar uităm, că nu voiam să uităm, ce bine ne merge. 














Aici este mai nou femeia care confecționează și vinde această păpușică. Înconjurată de soare și de umbra cortului, de legături din cercei și lanțuri. "Where do you come from?", întreabă. "Oh, Germany?" Germania, spune ea, ah da, acolo unde totul are ordinea sa. Ușor obosită sună vocea ei și așa, de parcă ar vorbi de o lume tare îndepărtată.  
În spatele ei, franjurii orașului, o mare Țară a Bârsei, căptușită de dealuri. În fața ei, bănci de corturi de bere, muzică. Și ziduri, maiestuos teșite, înalte. Ziduri fortificate. Vechea cetate a apărătorilor, cetatea castel de pe deal.
Proeminentă peste oraș. Și cu toate acestea, în foile turistice ale orașului, discretă, de parcă ar fi inexistentă.
Apare doar în scrieri mai vechi. Până acum câțiva ani curțile ei mai găzduiau restaurante dichisite turistico – `istoric´. Și astăzi – stafaje sfărâmânde, pentru nimic și nimeni. Închisă.
Un adevărat spirit al castelului, un castel al spiritelor, înnorat cu istorie, asediu, temniță, dar de fapt uitat, închis departe, în spatele unor porți de cetate pseudotari.


Și tipul ăsta de spirite nu apar rareori în această țară.

Cu cât te uiți mai atent, cu atât mai des le găsești.
Pereți cu bărbi din mușchi, cu fisuri și linii din doze colorate în loc de poze de familie, draperii sau veioze de noptieră. Case, care stau goale de ani de ani de zile. Ticsit ornamentate cum sunt și sobre, hale de fabrici cum sunt și casele politicienilor, poeților, oamenilor cărților de istorie.

Multe dintre aceste case sunt MONUMENT ISTORIC, cu plăcuțe, listate pentru intensiva protejare a monumentelor istorice formând lungi liste.
Timpul curge înainte, aleargă, pedalează, se zdruncină. Poate aici este un alt timp, în Transilvania. "Zögernd nur schlagen die Uhren" (=șovăielnic sună ceasurile), scrie poetul brașovean Adolf Meschendörfer,"zögernd bröckelt der Stein." (=șovăielnic se fărâmă piatra.)
Și cu toate acestea, timpul nu își lasă niciodată armele lui periculoase jos, dinții lui. Roade la geamuri, pereți, acoperișuri. (Împreună cu ajutoarele sale, vântul, vremea sau hoții deșeurilor de exemplu.) – Totul în timp ce casele trebuie să aștepte. Să aștepte ca procurori și avocați să lucreze, ca lupte grele să fie duse până la capăt, între lege și lege și așa-așa. De exemplu: o lege le permite chiriașilor imediat după revoluție să își cumpere locuința de la stat la un preț avantajos. Alta, le dă proprietarilor precomuniști drept de restituire. Și acum? Nimic nu se potrivește, se procesează, se ceartă, se așteaptă. Casele cu dublii proprietari sunt între timp ca parcate pe linia moartă. Unele locuite, multe goale, și nimeni, nici măcar statul, nu are chef în așa o situație neclară, să facă mai multe decât să ia ici colo câte o pensulă minusculă în mână.
O problemă pentru mii de case. În Transilvania și în toată țara. Cel mai des înghesuite în mod firesc, în capitala milonar-puternică. "Sad, empty houses", ne spune acolo ghidul Alina încet.
Mai degrabă spune "lucky houses": cele, care au voie să fie chiar asta: case. Fără spirite uitate, singuratice, fără grămezi de țigle găurite de vânt. Case cu acoperișuri dense și pereți compacți, pentru oameni, care nu sunt fără casă.

Da, să ne amintim, cât de fericită, așa o casă.
Teilen