Furtunile aleargă după zilele caniculare ca niște
câini ajunși sălbatici. Huruie, latră, înalte-n stâncă. Apucă aerul cu nasuri
umede. Încet. Tare. Furioase între acoperișuri și munți. Întunecoase ca frica
nopții, brusc, luminoase ca lumina lunii, brusc, iar și iar.
Dar câte-o haită de câini ai furtunii pare... dresată. Dresată poate de uriașii, care conform legendelor, au trăit mult înaintea României în Transilvania și care din când în când, mai luau câte unul dintre primii coloniști sași în buzunarele de la șorțuri și săreau cu ei de la munte la munte, în tipuri străvechi.
Detaliu de pe instalația de sticlă de Agata Secelean: "Rain Calling, Romanian Ritual", expusă în Bistro de l´Arte 7 / 2017 |
Iar Cerberii uriașilor, îmblânziți, se-nfurie și latră atunci, când deranjează ceva mai puțin. Foarte devreme, dimineața, când totul mai este negru și mai târziu gri, când somnul orașului mai este adânc, prea adânc, pentru a deosebi între vuiet și sperieți, vis și realitate.
Chiar așa a fost mai multe zile la rând. Furtună, mereu între noapte și soare, între ora 2,3,4,5. Uriașii- cine știe, poate pentru a aduna pentru viitoare vacanțe mari? – trebuie că au mai căutat-o odată, pădurea, că l-au m-ai căutat odată, cerul. L-au spălat, l-au călcat și l-au pieptănat cu hărnicie de sas, au împodobit zilele cu șaluri albe, verzi, albastre din cea mai glorioasă vară. (Numai rareori și cu voal din nori, pentru cei timizi de sub munți.) Și noaptea, atât de târziu, că era deja devreme din nou, au dat drumul abundent la câinii uriași, ai furtunii, ai lor. Cine știe, poate, pentru a păzi nori de oițe dezrădăcinate.
Și unul...
Spectacol de teatru (română și germană) elevi brașoveni, Centrul Cultural Reduta 6/2017 |
sau altul....
Vitrină la expoziția istorică de jucării, Casa Mureșenilor, 5 / 2017 |
înainte de văile și dealurile păstorilor.