El este aici! Este el aici?

Anunțuri? Au fost deja făcute. Și aici în țară se așteaptă.

De exemplu în spatele multor vitrine: se așteaptă mâini dornice de lucru. Chelneri, vânzători, personal.

Se așteaptă în zorii zilei în fața birourilor de pașapoarte și a instituților.

În fața instanțelor se perseverează și se amână. 

Se așteaptă ca lungi procese să ajungă la un sfârșit; case în descompunere să își găsească un proprietar, un restaurator, un salvator, înainte să mai poată locui în ele cel mult Diavolul.  

Se așteaptă decizii, soluții. Se așteaptă viitorul. 

Se așteaptă eternitatea. Este așteptat Dumnezeu. Sau în orice caz, în sfârșit, un preot pentru o casă parohială, o biserică, o comunitate, toate de mare tradiție.

Nu rareori se așteaptă și dezvoltarea relaților bune de afacere. 

Camerele de comerț și industrie ajută la acest proces, de exemplu una germano-română, așa cum fac surorile ei pentru aproape fiecare altă țară. 

Nu într-o cameră, nu, într-un hotel înalt, între șosea și verde de munte, așteaptă „sașii“ din Saxonia (n.t.: joc de cuvinte în limba germană; termenul etnologic corect aici fiind: saxonii) și sașii din Transilvania creșterea șansei de succes. 

Dar pentru apariția liderului politic al „sașilor din Saxonia“ speră, de data aceasta, delegația degeaba. 

Prim-ministrul saxon, religios și parte dintr-o minoritate, ca sașii din Transilvania, a rămas în București - reținut de o nouă direcție palpitantă în războiul român dintre Guvern și Guvern și corupție. 

Spre București așadar? Merge și cronicarul orașului odată. Și așteaptă. 

Violență sau o demonstrații politice, vede în 24 de ore, în orice caz, la fel de puține ca în Brașov. Și abia câțiva câini maidanezi.
Case în descompunere în schimb, nenumărate. Și case foarte elegante.
Și în mijlocul proliferării sălbatice a orașului, foarte brusc, el este aici.

Godot. La apartamenul 1.













Dar este și acasă?

Minut de vis, între timp

Bolero of Human Rights

Răscruce, te rog, numai bine

„Când mi-i da oracolul înapoi?”, trăncăneau deja acum zeci de ani copiii claselor inferioare din Berlin. Și se refereau la "albumul de versuri" care încă mai avea pagini libere, dar care era împrumutat colegilor pentru ca aceștia să se poată imortaliza. Poze de buletin, semnături scrijelite, desene stângace; uneori chiar și abțibilduri râvnite din vest; urmele de pe foaie începeau să se holbeze ca niște ochi jucăuși.


Strofe cu adevărat poetice ajungeam numai rar în așa un album. Mai des însă, întotdeauna aceleași texte scurte, ca fiind copiate de la colegul de bancă:
"Ochi albaștri / buze roșii / dragă Paula / numai bine.
Sau, un layout inventat pentru a fi împărțit în colțurile paginii: "În toate / cele patru colțuri / numai / dragoste în tine."
(Astfel de rânduri mormăite destul de des de Gregor sau Kai.... cel în taină îndrăgostit, se transformau uneori, cine știe, poate chiar în poezie.)



Însă toate cele patru colțuri, sunt, de fapt, destul de neprevizibile. Sunt strâmte, sunt o capcană, o ladă, o carceră.


Și totuși se pot transforma, se pot întinde: devin săgeți, direcții, drumuri.

Și nimeni nu știe, cât de lung este așa un drum, nimeni nu știe cine ne așteaptă la capătul celălalt și nimeni nu știe ce se va întâmpla.
Infinit. Înfricoșător. Să amețești.

Este mult spațiu pentru superstiție la fiecare răscruce, a fost încă dintotdeauna. Spațiu deschis în toate direcțile, în care nu ai încredere. Punct de întâlnire pentru duhuri rele.








Și spațiu infinit de trist, drum trist ca moartea, în special, pentru creștini.
Strada dureri, plină de lacrimi, greșeli, durere.












Un simbol ocrotitor, pentru siguranță, are în multe locuri o tradiție îndelungtă.
Și Romanii construiau pietre votive pentru zeițele drumurilor. Foc și ofrande acolo până în Evul Mediu, spre frustrarea celor convertiți la creștinism. Dar nu erau de oprit.
Bineînțeles, în sine: o cruce la fiecare răscruce.
Unele dintre troițe, în general catolice-de limbă germană, se știe, au și un acoperiș, sau un gard.

Acest oraș însă, nu este în principal catolic.
Este ortodox, în cea mai mare și copleșitoare parte; puțin romano-catolic, și ceva evanghelic.
Și cu toate acestea multe răscruci au aici, o căsuță proprie. În orice caz în vestul orașului, riguros de românesc, aproape de stâncile Carpaților. O căsuță proprie!
Ca apărătoare de ploaie pentru duhurile răscrucilor? Doamne ferește! Cușcă, pentru a le închide ca pe găini?
Nu! Pentru a le trimite departe, pentru a le ține foarte departe. Înăuntru stă crucifixul, duhurile rele stau la distanță.

Ți troițele, de parcă nu ar fi destul de poetice, mai au o putere ascunsă: invită din când în când la dans. Învită dansatori sprinteni, siguri pe ei, costume strălucitoare, muzică. Și chiar și, așa se zice, ocrotitori, urcați în șa …

Frate, soră, dans de cretă

Încă o scânteie micuță de bună dispoziție în ultima secundă din lungul sfârșit de săptămână – de copii – de Rusalii – de vacanță de vară. Că mai departe trebuie să meargă întotdeauna. Trebuie. 

Cu magie și improvizație.
Cu răbdare. Cu scânduri, cabluri, țevi.  

Prin cabluri și țevi curge astăzi destul, cu totul altfel decât acum 30 de ani. 

Destulă apă curge și de sus, se prelinge pe acoperișuri, ziduri, țevi (cu schimburi repezi, cu mult soare).

Și cu toate că în fiecare săptămână, după o rupere de nori de zece minute, canalele vechi ajung pline peste măsură, și cu toate că atunci străzile așezate în vale devin râuri de mucegai. – Nimeni din locuitorii orașului nu poartă cizme de cauciuc. Nici fratele, nici sora, nici mama. Nici nu există de cumpărat. Dacă, undeva, uneori, atunci „Hm... la raionul de pescuit?" 

(În dulapul de acasă al unui cronicar al orașului sunt, chiar dacă de jur împrejur canalele sunt cuminți, trei perechi întregi de cizme de cauciuc.) Cum funcționează aici pentru toți fără – aproape un miracol.
Altceva: Ca într-o zi de sărbătoare normală, autobuzele de dimineață sunt goale, fără traficul generat de cei care merg la serviciu, străzile liniștite, aproape nicăieri un om. Și cu toate acestea se pot vedea aproape în fiecare magazin vânzători, cele mai multe magazine sunt, ca în fiecare luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, deschise.       

Deschise în ciuda zilelor de sărbătoare legale, în ciuda unui sfârșit de săptămână extra lung care a fost așa întins, ca pus la uscat după ploi intensive.

Și prima care a fost așa întinsă a fost Ziua Internațională a Copilului. Fără glumă: 1 iunie este sărbătoare legală în România. S-a hotărât acum căteva luni. O țară împărțită, o conducere controversată, au nevoie de mesaje împăciuitoare. Și da, o sărbătoare de familie – de copii este la fel de încântătoare ca un cățelus. 

În ce state ar oferi ziua de 1 iunie altfel, atât de mult spațiu liber nelucrător, pentru apropieri contemplative sau fără vreun scop anume, pentru a colora asfalt și fețe? În partea rămasă din fostul bloc sovietic, nu, în ciuda marii tradiții de Ziua Copilului. Și - la această dată – nici măcar în Turcia, chiar dacă a introdus prima Ziua Copilului de aproape 100 de ani. „Pentru Pace în țară, pace în lume.“

Și aici în țară? Poporului i-a fost oferită în plus și ziua următoare, 2 iunie. Nu ca zi de sărbătoare oficială, ca unele noi în ultimii ani. Dar ca aproape-sărbătoare, ca recomandare clară, ca un pod prietenos pentru familii între Ziua Copilului și Rusalii. Hotărâre adoptată recent, spontan, aproximativ acum două săptămâni de Guvernul României.

Cretă dulce de zahăr.

Unele gem, rătăcesc, urlă

Cu siguranță trebuie căutat puțin. Nu fiecare stradă are o casă cu cicatrici adânci. Și nici pe departe nu se desfășoară pe fiecare dintre ele, case istorice balansând pe pavajul cocoșat, îmbietor la călcat și înghesuit. În centru, da, unde este cazat un cronicar al orașului, în apropierea munților verzi, a zidurilor orașului și a turnurilor, construcțiile sunt pitorești. Însă părțile mai mari ale orașului stau mai în nord, mai în vest, mai în est, mai întinse, blocuri de beton, peste tot unde nu pot fi oprite de Paznicii Munții Carpați.

 

Locuitorii unui oraș nu mic, ci mare , trebuie să locuiască undeva: în ciuda scăderii masive, sunt încă mai mulți decât un sfert de milion.

Și printre ei, umbre, scrijelituri, rupturi. 

Chiar și un cotidian berlinez (cu mult înainte de cronicarii orașului) al anilor ´80 și ´90 era căptușit cu ziduri cicatrizate. Gri în gri, înalte cât blocurile de nefamiliști. Urme de gloanțe dedesubt, întunecate, tocite de ani mulți. Destul de numeroase pentru momente din copilărie tulburi dar și pentru unele mai senine. Real și totuși culise, carte de istorie din piatră și tencuială răsfoită. Imagini ale unei lumi de război mondial dispărute, crezută învinsă, de mult. Simțită mult mai mult decât la jumătate de secol distanță.

Între timp, în Berlin, aproape fiecare cicatrice de felul acesta a fost operată, îndepărtată.

Și în orașul de la poalele Carpaților? Puținele ziduri cicatrizate brutal, și aici pagini dintr-o carte de istorie? Totuși, da. Și cine le citește? Această istorie sângeroasă este veche doar de 27 de ani. (Vârsta potrivită, considerată odată, undeva, de unii decadenți, pentru a înceta din viață tineri, ca rockstar-urile, nemuritori.)

Aici, în România, și în Brașov, în zilele de decembrie din 1989, și-au pierdut indiferent de vârstă, mulți viața. În împușcături ce nu au fost cu adevărat soluționate, între protestatari, armată și securitate, între Gardiști și Teroriști, chiar și după fuga și moartea lui Ceaușescu.

Chiar cu doi ani înainte au îndrăznit muncitorii să se revolte. Ce excepție în România timorată prin suferință grea sub Conducătorul delirant. „Dacă murim de foame, de frig sau împușcați”, ar fi fost scris pe un zid la revolta din Brașov, „ne este totuna.”.  

Dacă zidurile ar putea șopti, icni, urla, cu siguranță ar face-o multe. Aici, sau cu totul altundeva în lume.

Și să râdă. Sau ceva asemănător. Isterice? Unele nici măcar atât. Fataliste. Obosite. Pierdute. Ca zidurile în Kabul, ieri, care mai stau în picioare, lângă praf și sânge. Kabul? Atât ded apropiat munților ca Brașov. Numărul de locuitori ca în Berlin. Propabil în creștere.

Și acum al 4-lea, al 5-lea, al 6-lea atac anul acesta? De data aceasta sunt 90 de morți, 400 de răniți, sau mai mulți. Devine difuz, amalgamul de știri trebuie, deja câteva ore mai târziu, să treacă încet mai departe. În urmă rămân zidurile. Care încă nu sunt praf, încă nu sunt un schelet din tablă și beton. Urme de gloanțe? Aproape numai un gâdilat. Teroriști? Cratere de după explozii? O pălărie veche, haha, o zăpadă de mâine.

Spun pereții (1)

Cum era cu... vocile, ce se aud de sub acoperșuri?

 
Când se aud tare, când abia se înțeleg. Sunt neapărat și: cele ale zidurilor.

Despre cotidian povestesc, ce zi de zi, pas cu pas, merge pur și simplu mai departe.

... care impune pretenții.


















Și căruia uneori, totul îi devine prea strâmt.

(Nu numai, pas cu pas în cele patru poze, aici, pe  Strada Sforii, ce mai îngustă din oraș. 

Lipsită garantat de orice mașină, totuși, o Strada.)

Și despre ce mai vorbesc pereții astăzi?

Despre protest, de exemplu.

Speranțe mari, verde mic

Trifoi, tulpini, păpădie. Un gazon nu prea englezesc. Dincolo, cu un trafic destul de aglomerat, Sirul Ludwig van Beethoven și în spate, ca un polițist în trafic, îngust în umeri, statuia compozitorului fostului imn românesc (și a celui albanez). Dincoace de gazon, numele ei, ca pomii din jur, Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere der Universitatea Transilvania din Braşov. Primăvara strălucește pe fațada de galben palid a facultății.

Și totuși, ceva este altfel.

Trifoiul, tulpinile, păpădiile, primesc un nou pod, și mda, un covor verde.

Să ai statul asupra ta, trebuie så fie înălțător.

Și să ai statul asupra ta, necesită nu în ultimul rând, răbdare. O grămadă.

Timp de așteptare ca pentru ascultarea-creșterii-firului-de-iarbă.

Dar și, o neajutorare lipsită de efort, aparent.

O priză de Memento Mori.

Sau smerenie.

Grație, străduință.

Și apoi …

Așa întâmpină gazonul.

Și apoi, chiar pășește pe covorul verde: statul.

Sau totuși Președintele. (Al patrulea din stânga.) Pomișorul pe care îl plantează, îi ajunge poate doar până la genunchi. Dar tulpinii și trifoiului le apare înalt ca o cupolă. Și odată va deveni un stejar, un pom important, chiar și în România (încă) bogat împădurită.

Președintele nu are obligații, ca de exemplu de a se opri cu gesturi mărețe pentru un cadou simbolic.

Klaus Johannis, a fost profesor de fizică, apoi primar în Sibiul ce s-a dezvoltat cu succes în acest timp. Un sas din Transilvania, care în ciuda statutului de minoritar, a reușit să ajungă în 2014 Președinte. Urmărește lucruri mărețe.

A câștigat respectul multor români, chiar dacă sau deoarece uneori pare dintr-o bucată. – Incoruptibil, se spune, cu principii clare, cu valori însemnate ce le are în vedere. Așa este și acțiunea Plant for the Planet. Simbolic, pentru un viitor mai bun (numai pentru pădurile României exploatate legal sau illegal) se va planta în această zi de 22 mai, pomișorul cu numărul două miloane allein in Rumänien. La cel cu numărul de un milion, a fost prezent Prințul Charles.

Trifoiul, tulpina, păpădia s-au îndoit, și cât de repede a trebuit să plece apoi neagra limuzină nemțească. 

 

O să fie îndeajuns lumină și apă? Mai este nevoie de mii de stejari grațioși pentru a nu pierde speranța. Pentru a îi putea da mai departe oamenilor și țării, țară care pășește împreună cu bandele ei, de cele mai multe ori bande roșii, tari ca un turn de beton, de un narcisism coruptibil. În ianuarie, când strigătul împotriva regimului social liberal se afla în punctul culminant, regimul Grindeanu, care dorea să își făurească parșiv legi  spre acceptarea corupției, atunci a ieșit în stradă, având imaginea de stejar. Johannis, Președintele liberal conservativ, orientat către UE. A fost o parte din mulțimea cea mai mare de protestatari la nivel național, după decembrie 1989.