Câinele uriașilor și oaia norilor

Furtunile aleargă după zilele caniculare ca niște câini ajunși sălbatici. Huruie, latră, înalte-n stâncă. Apucă aerul cu nasuri umede. Încet. Tare. Furioase între acoperișuri și munți. Întunecoase ca frica nopții, brusc, luminoase ca lumina lunii, brusc, iar și iar.

         

Dar câte-o haită de câini ai furtunii pare... dresată. Dresată poate de uriașii, care conform legendelor, au trăit mult înaintea României în Transilvania și care din când în când, mai luau câte unul dintre primii coloniști sași în buzunarele de la șorțuri și săreau cu ei de la munte la munte, în tipuri străvechi. 

Detaliu de pe instalația de sticlă de Agata Secelean: "Rain Calling, Romanian Ritual", expusă în Bistro de l´Arte 7 / 2017

Iar Cerberii uriașilor, îmblânziți, se-nfurie și latră atunci, când deranjează ceva mai puțin. Foarte devreme, dimineața, când totul mai este negru și mai târziu gri, când somnul orașului mai este adânc, prea adânc, pentru a deosebi între vuiet și sperieți, vis și realitate.

Chiar așa a fost mai multe zile la rând. Furtună, mereu între noapte și soare, între ora 2,3,4,5. Uriașii- cine știe, poate pentru a aduna pentru viitoare vacanțe mari? – trebuie că au mai căutat-o odată, pădurea, că l-au m-ai căutat odată, cerul. L-au spălat, l-au călcat și l-au pieptănat cu hărnicie de sas, au împodobit zilele cu șaluri albe, verzi, albastre din cea mai glorioasă vară. (Numai rareori și cu voal din nori, pentru cei timizi de sub munți.) Și noaptea, atât de târziu, că era deja devreme din nou, au dat drumul abundent la câinii uriași, ai furtunii, ai lor. Cine știe, poate, pentru a păzi nori de oițe dezrădăcinate.

Și unul...

Spectacol de teatru (română și germană) elevi brașoveni, Centrul Cultural Reduta 6/2017

sau altul....

Vitrină la expoziția istorică de jucării, Casa Mureșenilor, 5 / 2017

Nor oaie...

... s-a lăsat probabil prins.

În acest oraș al cultuii...

înainte de văile și dealurile păstorilor.

Cei fericiți și cei uitați

Uituci mai suntem. Nu numai la căldura atottopitoare. Nu numai când suntem bătrâni, sau demenți și avem voie, din punct de vedere instituțional, să devenim mai slabi. Nici măcar numai în ceea ce privește știrile proaste, amalgamul de știri ca niște trenuri-rapid, ponosite, rurginite, care huruie mai departe de la proteste la foamete, la foc, la bombă, la noi miniștrii, la hotărâri greșite, mai departe, mai departe. Uităm, câte mai sunt încă de făcut. Uităm, cât de des ne-am spus, că nu ar trebui să uităm: de exemplu, ce frumos este, atunci când ceva funcționează. Cap, picioare, asigurare medicală, statul tată. Iar și iar uităm, că nu voiam să uităm, ce bine ne merge. 

Aici este mai nou femeia care confecționează și vinde această păpușică. Înconjurată de soare și de umbra cortului, de legături din cercei și lanțuri. "Where do you come from?", întreabă. "Oh, Germany?" Germania, spune ea, ah da, acolo unde totul are ordinea sa. Ușor obosită sună vocea ei și așa, de parcă ar vorbi de o lume tare îndepărtată.  

În spatele ei, franjurii orașului, o mare Țară a Bârsei, căptușită de dealuri. În fața ei, bănci de corturi de bere, muzică. Și ziduri, maiestuos teșite, înalte. Ziduri fortificate. Vechea cetate a apărătorilor, cetatea castel de pe deal.

Proeminentă peste oraș. Și cu toate acestea, în foile turistice ale orașului, discretă, de parcă ar fi inexistentă.

Apare doar în scrieri mai vechi. Până acum câțiva ani curțile ei mai găzduiau restaurante dichisite turistico – `istoric´. Și astăzi – stafaje sfărâmânde, pentru nimic și nimeni. Închisă.

Un adevărat spirit al castelului, un castel al spiritelor, înnorat cu istorie, asediu, temniță, dar de fapt uitat, închis departe, în spatele unor porți de cetate pseudotari.

Și tipul ăsta de spirite nu apar rareori în această țară.

Cu cât te uiți mai atent, cu atât mai des le găsești.

Pereți cu bărbi din mușchi, cu fisuri și linii din doze colorate în loc de poze de familie, draperii sau veioze de noptieră. Case, care stau goale de ani de ani de zile. Ticsit ornamentate cum sunt și sobre, hale de fabrici cum sunt și casele politicienilor, poeților, oamenilor cărților de istorie.

Multe dintre aceste case sunt MONUMENT ISTORIC, cu plăcuțe, listate pentru intensiva protejare a monumentelor istorice formând lungi liste.

Timpul curge înainte, aleargă, pedalează, se zdruncină. Poate aici este un alt timp, în Transilvania. "Zögernd nur schlagen die Uhren" (=șovăielnic sună ceasurile), scrie poetul brașovean Adolf Meschendörfer,"zögernd bröckelt der Stein." (=șovăielnic se fărâmă piatra.)

Și cu toate acestea, timpul nu își lasă niciodată armele lui periculoase jos, dinții lui. Roade la geamuri, pereți, acoperișuri. (Împreună cu ajutoarele sale, vântul, vremea sau hoții deșeurilor de exemplu.) – Totul în timp ce casele trebuie să aștepte. Să aștepte ca procurori și avocați să lucreze, ca lupte grele să fie duse până la capăt, între lege și lege și așa-așa. De exemplu: o lege le permite chiriașilor imediat după revoluție să își cumpere locuința de la stat la un preț avantajos. Alta, le dă proprietarilor precomuniști drept de restituire. Și acum? Nimic nu se potrivește, se procesează, se ceartă, se așteaptă. Casele cu dublii proprietari sunt între timp ca parcate pe linia moartă. Unele locuite, multe goale, și nimeni, nici măcar statul, nu are chef în așa o situație neclară, să facă mai multe decât să ia ici colo câte o pensulă minusculă în mână.

O problemă pentru mii de case. În Transilvania și în toată țara. Cel mai des înghesuite în mod firesc, în capitala milonar-puternică. "Sad, empty houses", ne spune acolo ghidul Alina încet.

Mai degrabă spune "lucky houses": cele, care au voie să fie chiar asta: case. Fără spirite uitate, singuratice, fără grămezi de țigle găurite de vânt. Case cu acoperișuri dense și pereți compacți, pentru oameni, care nu sunt fără casă.

Da, să ne amintim, cât de fericită, așa o casă.

Luna lui Iunie jur în jur

Acum e aici. Iulie. Culminant în vară, și adânc în vară; se prăvălește, îmbrățișează și apasă cu toată puterea. De mult a trecut Lenz (n.t.: denumire populară pentru martie Lenzmond; cântec german foarte popular Veronika, der Lenz ist da), trecut-au lunile tinereții. Mai, iunie, sunt însemnate, chiar și în Brașov. Nu există numai iunie aici, nu, sunt și Junii. Tineri veșnic tineri, mai vârstnici, veșnic tineri. Juni, în aproximativ adevăratul sens al cuvântului. Își petrec sărbătorile în cele mai frumoase costume: uniforme de gardă – elegante, blănuri de basm – fermecate, într-un colorit aurit de câmpuri de vară. Din Șcheii Brașovului mai ales, vin, din partea cea mai întortocheată și cea mai aproape de munte, și din punct de vedere isotric, cartierul cel mai românesc al acestui oraș româno-maghiaro-german.
 

La ei, nu se învârte totul doar în jurul lunilor mai și iunie; și de Paști sau de Adormirea Maicii Domnului. Dar în special în mai și în iunie.

Se învârt în jurul zilelor sfinților, sărbătorile lor, în jurul crucilor, în jurul, jur-ul, jur-ul, jur-ul muzicii învârtinde.

Uneori și în jurul marketingului de oraș. Și de ce nu, în cele din urmă, orașul și turiștii curioși, ar necesita chiar mai mult din această parte.
Dar în mod special dansează împreună sub fanioanele românești mândria și pofta de viață.
(Și încrucișate în țesătura de folclor, și diferite fire istorice.)

Poftă de viața? Asta da, nu numai în partea superioară a orașului. Da, în mai, cu verdele lui luminos și cu parfumul lui luminos. Da, în iunie, cu zilele lui lungi, cu solstițiul de vară și numele sale vechi. Luna trandafirilor – Rosenmond. Luna necultivată – Brachmond (nu datorită multor sărbători, nu, datorită câmpurilor rămase odată necultivate în ritmul agricol al asolamentului trienal). Și Luna Sfântului Ioan – Johannismond. (n.t.: aici denumirile provin din tradiția populară germană, în limba română, traducerea termenului popular pentru luna iunie fiind Cireșar.)

Cu mult înainte bineînțeles, înainte de Președintele vorbitor de limba germană, Johannis, se sărbătorea și în România, la sașii din Transilvania, ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Cu foc? În orice caz cu patimă.



O impresie crudă și împământenită a sărbătorii, aproape veche de 140 de ani, ne oferă unul dintre Basmele germane populare din țara sașilor din Transilvania: Ziua Sfântului Ioan a lupilor.

De ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul sau de Sfinții Petru și Pavel, la sfârșit de iunie, se sărbătorea deseori, în Transilvania istorică Kronenfest-ul. Astfel, odată pe an, nu avea numai Brașovul, Kronstadt, ci fiecare sat care sărbătorea, coroana lui: înaltă ca un darac de cânepă, nu, ca un trunchi de copac, rotundă ca un glob, unori grea cât un chintal, din verde și flori.   

Astăzi nu mai există decât foarte rar Kronenfest-uri; altele însă, tot serbări săsești, da.  

Și după dansul cultural de început de vară, Junii tineri și bătrâni, Junițele (soțiile lor), slujnicele tinere bătrâne, rândașii tineri bătrâni, băieții și doamnele și tot restul poporului, au nevoie, mai întâi, de o pauză. 

Transilvania a avut – are- în primul rând un caracter rural. Și țăranii, vara, nu au timp pentru serbări. 

Dar astăzi, în orașe, timpul liber ar fi, în ciuda gurilor rele, foarte ușor de găsit. În timpul verii cel puțin. Lungă vară. Vacanța mare în România se întinde. Trei luni întregi se odihnesc școlile și cu ele viața publică.  

Și cu toate acestea, se aude, își repetă următoarea lună prăvălitul. Sezonul festiv, chiar și la sași, ia o pauză doar câteva săptămâni scurte. Apoi, chiar începe.

El este aici! Este el aici?

Anunțuri? Au fost deja făcute. Și aici în țară se așteaptă.

De exemplu în spatele multor vitrine: se așteaptă mâini dornice de lucru. Chelneri, vânzători, personal.

Se așteaptă în zorii zilei în fața birourilor de pașapoarte și a instituților.

În fața instanțelor se perseverează și se amână. 

Se așteaptă ca lungi procese să ajungă la un sfârșit; case în descompunere să își găsească un proprietar, un restaurator, un salvator, înainte să mai poată locui în ele cel mult Diavolul.  

Se așteaptă decizii, soluții. Se așteaptă viitorul. 

Se așteaptă eternitatea. Este așteptat Dumnezeu. Sau în orice caz, în sfârșit, un preot pentru o casă parohială, o biserică, o comunitate, toate de mare tradiție.

Nu rareori se așteaptă și dezvoltarea relaților bune de afacere. 

Camerele de comerț și industrie ajută la acest proces, de exemplu una germano-română, așa cum fac surorile ei pentru aproape fiecare altă țară. 

Nu într-o cameră, nu, într-un hotel înalt, între șosea și verde de munte, așteaptă „sașii“ din Saxonia (n.t.: joc de cuvinte în limba germană; termenul etnologic corect aici fiind: saxonii) și sașii din Transilvania creșterea șansei de succes. 

Dar pentru apariția liderului politic al „sașilor din Saxonia“ speră, de data aceasta, delegația degeaba. 

Prim-ministrul saxon, religios și parte dintr-o minoritate, ca sașii din Transilvania, a rămas în București - reținut de o nouă direcție palpitantă în războiul român dintre Guvern și Guvern și corupție. 

Spre București așadar? Merge și cronicarul orașului odată. Și așteaptă. 

Violență sau o demonstrații politice, vede în 24 de ore, în orice caz, la fel de puține ca în Brașov. Și abia câțiva câini maidanezi.
Case în descompunere în schimb, nenumărate. Și case foarte elegante.
Și în mijlocul proliferării sălbatice a orașului, foarte brusc, el este aici.

Godot. La apartamenul 1.













Dar este și acasă?

Minut de vis, între timp

Bolero of Human Rights

Răscruce, te rog, numai bine

„Când mi-i da oracolul înapoi?”, trăncăneau deja acum zeci de ani copiii claselor inferioare din Berlin. Și se refereau la "albumul de versuri" care încă mai avea pagini libere, dar care era împrumutat colegilor pentru ca aceștia să se poată imortaliza. Poze de buletin, semnături scrijelite, desene stângace; uneori chiar și abțibilduri râvnite din vest; urmele de pe foaie începeau să se holbeze ca niște ochi jucăuși.


Strofe cu adevărat poetice ajungeam numai rar în așa un album. Mai des însă, întotdeauna aceleași texte scurte, ca fiind copiate de la colegul de bancă:
"Ochi albaștri / buze roșii / dragă Paula / numai bine.
Sau, un layout inventat pentru a fi împărțit în colțurile paginii: "În toate / cele patru colțuri / numai / dragoste în tine."
(Astfel de rânduri mormăite destul de des de Gregor sau Kai.... cel în taină îndrăgostit, se transformau uneori, cine știe, poate chiar în poezie.)



Însă toate cele patru colțuri, sunt, de fapt, destul de neprevizibile. Sunt strâmte, sunt o capcană, o ladă, o carceră.


Și totuși se pot transforma, se pot întinde: devin săgeți, direcții, drumuri.

Și nimeni nu știe, cât de lung este așa un drum, nimeni nu știe cine ne așteaptă la capătul celălalt și nimeni nu știe ce se va întâmpla.
Infinit. Înfricoșător. Să amețești.

Este mult spațiu pentru superstiție la fiecare răscruce, a fost încă dintotdeauna. Spațiu deschis în toate direcțile, în care nu ai încredere. Punct de întâlnire pentru duhuri rele.








Și spațiu infinit de trist, drum trist ca moartea, în special, pentru creștini.
Strada dureri, plină de lacrimi, greșeli, durere.












Un simbol ocrotitor, pentru siguranță, are în multe locuri o tradiție îndelungtă.
Și Romanii construiau pietre votive pentru zeițele drumurilor. Foc și ofrande acolo până în Evul Mediu, spre frustrarea celor convertiți la creștinism. Dar nu erau de oprit.
Bineînțeles, în sine: o cruce la fiecare răscruce.
Unele dintre troițe, în general catolice-de limbă germană, se știe, au și un acoperiș, sau un gard.

Acest oraș însă, nu este în principal catolic.
Este ortodox, în cea mai mare și copleșitoare parte; puțin romano-catolic, și ceva evanghelic.
Și cu toate acestea multe răscruci au aici, o căsuță proprie. În orice caz în vestul orașului, riguros de românesc, aproape de stâncile Carpaților. O căsuță proprie!
Ca apărătoare de ploaie pentru duhurile răscrucilor? Doamne ferește! Cușcă, pentru a le închide ca pe găini?
Nu! Pentru a le trimite departe, pentru a le ține foarte departe. Înăuntru stă crucifixul, duhurile rele stau la distanță.

Ți troițele, de parcă nu ar fi destul de poetice, mai au o putere ascunsă: invită din când în când la dans. Învită dansatori sprinteni, siguri pe ei, costume strălucitoare, muzică. Și chiar și, așa se zice, ocrotitori, urcați în șa …