Câinele uriașilor și oaia norilor

Furtunile aleargă după zilele caniculare ca niște câini ajunși sălbatici. Huruie, latră, înalte-n stâncă. Apucă aerul cu nasuri umede. Încet. Tare. Furioase între acoperișuri și munți. Întunecoase ca frica nopții, brusc, luminoase ca lumina lunii, brusc, iar și iar.

         

Dar câte-o haită de câini ai furtunii pare... dresată. Dresată poate de uriașii, care conform legendelor, au trăit mult înaintea României în Transilvania și care din când în când, mai luau câte unul dintre primii coloniști sași în buzunarele de la șorțuri și săreau cu ei de la munte la munte, în tipuri străvechi. 

Detaliu de pe instalația de sticlă de Agata Secelean: "Rain Calling, Romanian Ritual", expusă în Bistro de l´Arte 7 / 2017

Iar Cerberii uriașilor, îmblânziți, se-nfurie și latră atunci, când deranjează ceva mai puțin. Foarte devreme, dimineața, când totul mai este negru și mai târziu gri, când somnul orașului mai este adânc, prea adânc, pentru a deosebi între vuiet și sperieți, vis și realitate.

Chiar așa a fost mai multe zile la rând. Furtună, mereu între noapte și soare, între ora 2,3,4,5. Uriașii- cine știe, poate pentru a aduna pentru viitoare vacanțe mari? – trebuie că au mai căutat-o odată, pădurea, că l-au m-ai căutat odată, cerul. L-au spălat, l-au călcat și l-au pieptănat cu hărnicie de sas, au împodobit zilele cu șaluri albe, verzi, albastre din cea mai glorioasă vară. (Numai rareori și cu voal din nori, pentru cei timizi de sub munți.) Și noaptea, atât de târziu, că era deja devreme din nou, au dat drumul abundent la câinii uriași, ai furtunii, ai lor. Cine știe, poate, pentru a păzi nori de oițe dezrădăcinate.

Și unul...

Spectacol de teatru (română și germană) elevi brașoveni, Centrul Cultural Reduta 6/2017

sau altul....

Vitrină la expoziția istorică de jucării, Casa Mureșenilor, 5 / 2017

Nor oaie...

... s-a lăsat probabil prins.

În acest oraș al cultuii...

înainte de văile și dealurile păstorilor.

Cei fericiți și cei uitați

Uituci mai suntem. Nu numai la căldura atottopitoare. Nu numai când suntem bătrâni, sau demenți și avem voie, din punct de vedere instituțional, să devenim mai slabi. Nici măcar numai în ceea ce privește știrile proaste, amalgamul de știri ca niște trenuri-rapid, ponosite, rurginite, care huruie mai departe de la proteste la foamete, la foc, la bombă, la noi miniștrii, la hotărâri greșite, mai departe, mai departe. Uităm, câte mai sunt încă de făcut. Uităm, cât de des ne-am spus, că nu ar trebui să uităm: de exemplu, ce frumos este, atunci când ceva funcționează. Cap, picioare, asigurare medicală, statul tată. Iar și iar uităm, că nu voiam să uităm, ce bine ne merge. 

Aici este mai nou femeia care confecționează și vinde această păpușică. Înconjurată de soare și de umbra cortului, de legături din cercei și lanțuri. "Where do you come from?", întreabă. "Oh, Germany?" Germania, spune ea, ah da, acolo unde totul are ordinea sa. Ușor obosită sună vocea ei și așa, de parcă ar vorbi de o lume tare îndepărtată.  

În spatele ei, franjurii orașului, o mare Țară a Bârsei, căptușită de dealuri. În fața ei, bănci de corturi de bere, muzică. Și ziduri, maiestuos teșite, înalte. Ziduri fortificate. Vechea cetate a apărătorilor, cetatea castel de pe deal.

Proeminentă peste oraș. Și cu toate acestea, în foile turistice ale orașului, discretă, de parcă ar fi inexistentă.

Apare doar în scrieri mai vechi. Până acum câțiva ani curțile ei mai găzduiau restaurante dichisite turistico – `istoric´. Și astăzi – stafaje sfărâmânde, pentru nimic și nimeni. Închisă.

Un adevărat spirit al castelului, un castel al spiritelor, înnorat cu istorie, asediu, temniță, dar de fapt uitat, închis departe, în spatele unor porți de cetate pseudotari.

Și tipul ăsta de spirite nu apar rareori în această țară.

Cu cât te uiți mai atent, cu atât mai des le găsești.

Pereți cu bărbi din mușchi, cu fisuri și linii din doze colorate în loc de poze de familie, draperii sau veioze de noptieră. Case, care stau goale de ani de ani de zile. Ticsit ornamentate cum sunt și sobre, hale de fabrici cum sunt și casele politicienilor, poeților, oamenilor cărților de istorie.

Multe dintre aceste case sunt MONUMENT ISTORIC, cu plăcuțe, listate pentru intensiva protejare a monumentelor istorice formând lungi liste.

Timpul curge înainte, aleargă, pedalează, se zdruncină. Poate aici este un alt timp, în Transilvania. "Zögernd nur schlagen die Uhren" (=șovăielnic sună ceasurile), scrie poetul brașovean Adolf Meschendörfer,"zögernd bröckelt der Stein." (=șovăielnic se fărâmă piatra.)

Și cu toate acestea, timpul nu își lasă niciodată armele lui periculoase jos, dinții lui. Roade la geamuri, pereți, acoperișuri. (Împreună cu ajutoarele sale, vântul, vremea sau hoții deșeurilor de exemplu.) – Totul în timp ce casele trebuie să aștepte. Să aștepte ca procurori și avocați să lucreze, ca lupte grele să fie duse până la capăt, între lege și lege și așa-așa. De exemplu: o lege le permite chiriașilor imediat după revoluție să își cumpere locuința de la stat la un preț avantajos. Alta, le dă proprietarilor precomuniști drept de restituire. Și acum? Nimic nu se potrivește, se procesează, se ceartă, se așteaptă. Casele cu dublii proprietari sunt între timp ca parcate pe linia moartă. Unele locuite, multe goale, și nimeni, nici măcar statul, nu are chef în așa o situație neclară, să facă mai multe decât să ia ici colo câte o pensulă minusculă în mână.

O problemă pentru mii de case. În Transilvania și în toată țara. Cel mai des înghesuite în mod firesc, în capitala milonar-puternică. "Sad, empty houses", ne spune acolo ghidul Alina încet.

Mai degrabă spune "lucky houses": cele, care au voie să fie chiar asta: case. Fără spirite uitate, singuratice, fără grămezi de țigle găurite de vânt. Case cu acoperișuri dense și pereți compacți, pentru oameni, care nu sunt fără casă.

Da, să ne amintim, cât de fericită, așa o casă.

Luna lui Iunie jur în jur

Acum e aici. Iulie. Culminant în vară, și adânc în vară; se prăvălește, îmbrățișează și apasă cu toată puterea. De mult a trecut Lenz (n.t.: denumire populară pentru martie Lenzmond; cântec german foarte popular Veronika, der Lenz ist da), trecut-au lunile tinereții. Mai, iunie, sunt însemnate, chiar și în Brașov. Nu există numai iunie aici, nu, sunt și Junii. Tineri veșnic tineri, mai vârstnici, veșnic tineri. Juni, în aproximativ adevăratul sens al cuvântului. Își petrec sărbătorile în cele mai frumoase costume: uniforme de gardă – elegante, blănuri de basm – fermecate, într-un colorit aurit de câmpuri de vară. Din Șcheii Brașovului mai ales, vin, din partea cea mai întortocheată și cea mai aproape de munte, și din punct de vedere isotric, cartierul cel mai românesc al acestui oraș româno-maghiaro-german.
 

La ei, nu se învârte totul doar în jurul lunilor mai și iunie; și de Paști sau de Adormirea Maicii Domnului. Dar în special în mai și în iunie.

Se învârt în jurul zilelor sfinților, sărbătorile lor, în jurul crucilor, în jurul, jur-ul, jur-ul, jur-ul muzicii învârtinde.

Uneori și în jurul marketingului de oraș. Și de ce nu, în cele din urmă, orașul și turiștii curioși, ar necesita chiar mai mult din această parte.
Dar în mod special dansează împreună sub fanioanele românești mândria și pofta de viață.
(Și încrucișate în țesătura de folclor, și diferite fire istorice.)

Poftă de viața? Asta da, nu numai în partea superioară a orașului. Da, în mai, cu verdele lui luminos și cu parfumul lui luminos. Da, în iunie, cu zilele lui lungi, cu solstițiul de vară și numele sale vechi. Luna trandafirilor – Rosenmond. Luna necultivată – Brachmond (nu datorită multor sărbători, nu, datorită câmpurilor rămase odată necultivate în ritmul agricol al asolamentului trienal). Și Luna Sfântului Ioan – Johannismond. (n.t.: aici denumirile provin din tradiția populară germană, în limba română, traducerea termenului popular pentru luna iunie fiind Cireșar.)

Cu mult înainte bineînțeles, înainte de Președintele vorbitor de limba germană, Johannis, se sărbătorea și în România, la sașii din Transilvania, ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Cu foc? În orice caz cu patimă.



O impresie crudă și împământenită a sărbătorii, aproape veche de 140 de ani, ne oferă unul dintre Basmele germane populare din țara sașilor din Transilvania: Ziua Sfântului Ioan a lupilor.

De ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul sau de Sfinții Petru și Pavel, la sfârșit de iunie, se sărbătorea deseori, în Transilvania istorică Kronenfest-ul. Astfel, odată pe an, nu avea numai Brașovul, Kronstadt, ci fiecare sat care sărbătorea, coroana lui: înaltă ca un darac de cânepă, nu, ca un trunchi de copac, rotundă ca un glob, unori grea cât un chintal, din verde și flori.   

Astăzi nu mai există decât foarte rar Kronenfest-uri; altele însă, tot serbări săsești, da.  

Și după dansul cultural de început de vară, Junii tineri și bătrâni, Junițele (soțiile lor), slujnicele tinere bătrâne, rândașii tineri bătrâni, băieții și doamnele și tot restul poporului, au nevoie, mai întâi, de o pauză. 

Transilvania a avut – are- în primul rând un caracter rural. Și țăranii, vara, nu au timp pentru serbări. 

Dar astăzi, în orașe, timpul liber ar fi, în ciuda gurilor rele, foarte ușor de găsit. În timpul verii cel puțin. Lungă vară. Vacanța mare în România se întinde. Trei luni întregi se odihnesc școlile și cu ele viața publică.  

Și cu toate acestea, se aude, își repetă următoarea lună prăvălitul. Sezonul festiv, chiar și la sași, ia o pauză doar câteva săptămâni scurte. Apoi, chiar începe.