Acum aici, ue aici (Partea a II-a)

Poate s-au scuturat în noapte, munții din vecinătate. În orice caz, norii, ce le atârnau în jurul frunții, nu mai sunt. Au dispărut, ieri aproape și azi, de tot.
Dar odată tot mai trebuie să privim înapoi, spre alaltăieri, când cerul și munții mai purtau încă enorma perucă de un gri umed...

...de fapt, franjurile norilor te înveșmântă. Arată timid, sfios sau dramatic, că munții nu aparțin orașului Hollywood. În ciuda înălțimilor înverzite și scrisului alb. ( Care sigur își va dezvălui propriul spectacol mai târziu. De data aceasta, numai ca actor secundar, în vârf, în dreapta.)  

Și oare de cine s-au ascuns munții alaltăieri?
Credeau că un leș ar fi înfășurat într-un covor?

Cu toate acestea, a trebuit să încapă doar o cădere de apă într-un rucsac. O cascadă înfășurândă cu stele galbene: steagul, care atârna înainte de balustrada Casei Sfatului, de Ziua Europei. Foarte european, îmbibat și greu.

Unde se găsește loc, pentru a întinde la uscat, unul dintre cele mai mari steaguri din lume?

   

Când afară totul este incredibil de ud. - Într-o biserică! Într-una, care este atât de demnă, încât multe sobe ar trebui să îi ofere căldură.
Bartolomae, cea mai veche biserică a vechiului oraș „de sub Tâmpa“.

Așadar covor sub covoare. (Și acestea o să mai aibă cu siguranță un mare spectacol.)
Acoperământ ud. Here, Now.

Ocrotit de preaînalt, poate.