Răscruce, te rog, numai bine

„Când mi-i da oracolul înapoi?”, trăncăneau deja acum zeci de ani copiii claselor inferioare din Berlin. Și se refereau la "albumul de versuri" care încă mai avea pagini libere, dar care era împrumutat colegilor pentru ca aceștia să se poată imortaliza. Poze de buletin, semnături scrijelite, desene stângace; uneori chiar și abțibilduri râvnite din vest; urmele de pe foaie începeau să se holbeze ca niște ochi jucăuși.


Strofe cu adevărat poetice ajungeam numai rar în așa un album. Mai des însă, întotdeauna aceleași texte scurte, ca fiind copiate de la colegul de bancă:
"Ochi albaștri / buze roșii / dragă Paula / numai bine.
Sau, un layout inventat pentru a fi împărțit în colțurile paginii: "În toate / cele patru colțuri / numai / dragoste în tine."
(Astfel de rânduri mormăite destul de des de Gregor sau Kai.... cel în taină îndrăgostit, se transformau uneori, cine știe, poate chiar în poezie.)



Însă toate cele patru colțuri, sunt, de fapt, destul de neprevizibile. Sunt strâmte, sunt o capcană, o ladă, o carceră.


Și totuși se pot transforma, se pot întinde: devin săgeți, direcții, drumuri.

Și nimeni nu știe, cât de lung este așa un drum, nimeni nu știe cine ne așteaptă la capătul celălalt și nimeni nu știe ce se va întâmpla.
Infinit. Înfricoșător. Să amețești.

Este mult spațiu pentru superstiție la fiecare răscruce, a fost încă dintotdeauna. Spațiu deschis în toate direcțile, în care nu ai încredere. Punct de întâlnire pentru duhuri rele.








Și spațiu infinit de trist, drum trist ca moartea, în special, pentru creștini.
Strada dureri, plină de lacrimi, greșeli, durere.












Un simbol ocrotitor, pentru siguranță, are în multe locuri o tradiție îndelungtă.
Și Romanii construiau pietre votive pentru zeițele drumurilor. Foc și ofrande acolo până în Evul Mediu, spre frustrarea celor convertiți la creștinism. Dar nu erau de oprit.
Bineînțeles, în sine: o cruce la fiecare răscruce.
Unele dintre troițe, în general catolice-de limbă germană, se știe, au și un acoperiș, sau un gard.

Acest oraș însă, nu este în principal catolic.
Este ortodox, în cea mai mare și copleșitoare parte; puțin romano-catolic, și ceva evanghelic.
Și cu toate acestea multe răscruci au aici, o căsuță proprie. În orice caz în vestul orașului, riguros de românesc, aproape de stâncile Carpaților. O căsuță proprie!
Ca apărătoare de ploaie pentru duhurile răscrucilor? Doamne ferește! Cușcă, pentru a le închide ca pe găini?
Nu! Pentru a le trimite departe, pentru a le ține foarte departe. Înăuntru stă crucifixul, duhurile rele stau la distanță.

Ți troițele, de parcă nu ar fi destul de poetice, mai au o putere ascunsă: invită din când în când la dans. Învită dansatori sprinteni, siguri pe ei, costume strălucitoare, muzică. Și chiar și, așa se zice, ocrotitori, urcați în șa …

Frate, soră, dans de cretă

Încă o scânteie micuță de bună dispoziție în ultima secundă din lungul sfârșit de săptămână – de copii – de Rusalii – de vacanță de vară. Că mai departe trebuie să meargă întotdeauna. Trebuie. 

Cu magie și improvizație.
Cu răbdare. Cu scânduri, cabluri, țevi.  

Prin cabluri și țevi curge astăzi destul, cu totul altfel decât acum 30 de ani. 

Destulă apă curge și de sus, se prelinge pe acoperișuri, ziduri, țevi (cu schimburi repezi, cu mult soare).

Și cu toate că în fiecare săptămână, după o rupere de nori de zece minute, canalele vechi ajung pline peste măsură, și cu toate că atunci străzile așezate în vale devin râuri de mucegai. – Nimeni din locuitorii orașului nu poartă cizme de cauciuc. Nici fratele, nici sora, nici mama. Nici nu există de cumpărat. Dacă, undeva, uneori, atunci „Hm... la raionul de pescuit?" 

(În dulapul de acasă al unui cronicar al orașului sunt, chiar dacă de jur împrejur canalele sunt cuminți, trei perechi întregi de cizme de cauciuc.) Cum funcționează aici pentru toți fără – aproape un miracol.
Altceva: Ca într-o zi de sărbătoare normală, autobuzele de dimineață sunt goale, fără traficul generat de cei care merg la serviciu, străzile liniștite, aproape nicăieri un om. Și cu toate acestea se pot vedea aproape în fiecare magazin vânzători, cele mai multe magazine sunt, ca în fiecare luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, deschise.       

Deschise în ciuda zilelor de sărbătoare legale, în ciuda unui sfârșit de săptămână extra lung care a fost așa întins, ca pus la uscat după ploi intensive.

Și prima care a fost așa întinsă a fost Ziua Internațională a Copilului. Fără glumă: 1 iunie este sărbătoare legală în România. S-a hotărât acum căteva luni. O țară împărțită, o conducere controversată, au nevoie de mesaje împăciuitoare. Și da, o sărbătoare de familie – de copii este la fel de încântătoare ca un cățelus. 

În ce state ar oferi ziua de 1 iunie altfel, atât de mult spațiu liber nelucrător, pentru apropieri contemplative sau fără vreun scop anume, pentru a colora asfalt și fețe? În partea rămasă din fostul bloc sovietic, nu, în ciuda marii tradiții de Ziua Copilului. Și - la această dată – nici măcar în Turcia, chiar dacă a introdus prima Ziua Copilului de aproape 100 de ani. „Pentru Pace în țară, pace în lume.“

Și aici în țară? Poporului i-a fost oferită în plus și ziua următoare, 2 iunie. Nu ca zi de sărbătoare oficială, ca unele noi în ultimii ani. Dar ca aproape-sărbătoare, ca recomandare clară, ca un pod prietenos pentru familii între Ziua Copilului și Rusalii. Hotărâre adoptată recent, spontan, aproximativ acum două săptămâni de Guvernul României.

Cretă dulce de zahăr.

Spun acoperișurile

Vocile acoperișurilor (1)

Viteze sunt acoperișurile. Viteze, compuse dintr-o multitudine de sute de șindrile mici – așa de vechi și apăsate una într-alta încât uneori, câte un acoperiș vrea să se îndoaie ca un spate obosit. Și totuși rezistă, de mult, de mult, din Evul Mediu, din timpul de după marele incendiu al orașului sau din timpul întemeierii. Peste pereți tociți sau proaspăt pastelați. Deseori, peste placa de protejare a monumentului istoric. Nu rareori, peste ferestre oarbe.

Blănuri de zăpadă sfidează acoperișurile, luni de îngheț, lungi, până în primăvară. Apoi schimbul grabnic de ploaie-soare. Și săptămânile caniculei în vară. Cu ele, păsări, depinde de sezon, și clopote de biserică, perseverente, chiar și sâmbăta după-amiază.

Și deseori cu ele, sau dedesubt, placa de protejare a amonumentului istoric: modestă, rânduită, numeroasă, în mod cert probabil trecută cu vederea, ca acei copii din orfelinat care au calificative bune.

Și alte voci se aud de sub acoperișuri. Care… multe… care…

Multilingvism? Cunoscut de acoperișuri de secole, înainte de existența cuvântului.

Acum aici, ue aici (Partea a II-a)

Poate s-au scuturat în noapte, munții din vecinătate. În orice caz, norii, ce le atârnau în jurul frunții, nu mai sunt. Au dispărut, ieri aproape și azi, de tot.
Dar odată tot mai trebuie să privim înapoi, spre alaltăieri, când cerul și munții mai purtau încă enorma perucă de un gri umed...

...de fapt, franjurile norilor te înveșmântă. Arată timid, sfios sau dramatic, că munții nu aparțin orașului Hollywood. În ciuda înălțimilor înverzite și scrisului alb. ( Care sigur își va dezvălui propriul spectacol mai târziu. De data aceasta, numai ca actor secundar, în vârf, în dreapta.)  

Și oare de cine s-au ascuns munții alaltăieri?
Credeau că un leș ar fi înfășurat într-un covor?

Cu toate acestea, a trebuit să încapă doar o cădere de apă într-un rucsac. O cascadă înfășurândă cu stele galbene: steagul, care atârna înainte de balustrada Casei Sfatului, de Ziua Europei. Foarte european, îmbibat și greu.

Unde se găsește loc, pentru a întinde la uscat, unul dintre cele mai mari steaguri din lume?

   

Când afară totul este incredibil de ud. - Într-o biserică! Într-una, care este atât de demnă, încât multe sobe ar trebui să îi ofere căldură.
Bartolomae, cea mai veche biserică a vechiului oraș „de sub Tâmpa“.

Așadar covor sub covoare. (Și acestea o să mai aibă cu siguranță un mare spectacol.)
Acoperământ ud. Here, Now.

Ocrotit de preaînalt, poate.